Era odata un motan care avea trei nume. Un nume il stiau toate pisicile care auzisera de motan, pe un alt nume ii spunea familia lui si prietenii cei mai apropiati si mai avea un nume pe care il stia doar el. Pornesc de la analogia pe care fiica mea a facut-o intre motan si fiecare dintre noi.

Ea a tradus povestea asta ca fiind fiecare dintre noi.

Cei din exterior care ne cunosc sau ne stiu, au o imagine, adica stiu primul nume,

Al doilea nume il stie cercul nostru apropiat, familia si prietenii si vine cu o alta imagine.

Noi, in profunzime stim despre noi ca suntem diferiti de ceea ce stie atat cercul extins cat si familia, al treilea nume.Cei mai multi dintre oameni isi cunosc doar doua nume. Numele dupa care sunt stiuti de cercul extins si numele dupa care sunt cunoscuti in cercul intim. Numele fireste este suma comportamentelor, valorilor, reputatia sau imaginea. Este cine suntem noi.

Nu am fost invatati, stimulati sa ne punem intrebarea „Cine sunt eu, care de fapt este „numele” meu?” . Am invatat de foarte mici sa privim doar in exterior. Traim intr-o lume in care ti se spune: sa inveti pe de rost, sa citesti ce spun altii, sa nu iti dai cu parerea, este un interval de varsta cand trebuie sa te casatoresti, cand trebuie sa faci copii, cand trebuie sa te angajezi. Stii cate calorii sa mananci, de cate ori pe zi sa mananci, cat sport sa faci, cate ore sa dormi, cat sa cantaresti. Daca esti femeie, stii cum sa arate buzele, cum sa arate sanii, ce trebuie sa spui, cum sa te faci iubita, ce le place barbatilor in functie de zodie……..si asa mai departe. Este obositor. Nimeni nu mai are loc sa se opresca si sa se deconecteze de exterior ca sa se poata uita in interior.

De cele mai multe ori facem profesional si personal lucruri care ne duc spre imaginea exterioara a succesului, invatam teoretic sa fimbuni angajati, mai tarziu manageri sau lideri din alta parte, invatam sa ne purtam, sa fim parinti buni, sa fim soti buni, invatam ce inseamna timpul de calitate, ce sport da bine sa facem, unde e cool sa mergem. Obositor…..

Atat de obositor incat cei mai multi dintre oameni imbatranesc fara sa aiba timp sa se gandeasca daca tot ce sunt ei are vreo legatura de fapt cu cine sunt ei. Nu isi cunosc niciodata al treilea nume.

Cele mai mari obstacole in calea autenticitatii sunt frica, rusinea si nevoia de a apartine.

De cele mai multe ori ajungi sa iti cunosti totusi profunzimile interioare si sa te intrebi „Cine sunt de fapt?” doar daca doare, doar daca este greu, doar daca viata te scoate atat de mult din culcus incat nu ai incotro si trebuie neaparat sa „te cauti inauntru” ca sa iti poti crea noi ancore. Si e bine si atunci, decat niciodata.

E.E. Cummings spunea: „A fi tu insuti intr-o lume care face tot ceea ce ii sta in puteri pentru a face din tine oricine altcineva decat tu insuti inseamna a duce cea mai grea batalie din viata unui om si a nu inceta sa te lupti”

A fi autentic inseamna sa cunosti bine cele trei nume de care vorbesc in primul paragraf. Si inseamna sa fii atat de curajos si puternic incat sa iesi constient din tot ce insemna repere date de exterior, sa iesi din forma care poate fi vazuta sau atinsa si sa depasesti frica de a fi cine esti tu cu adevarat. Sa arati lumii cine esti, nu cine ai invatat ca trebuie sa fii, ce valori ai, ce crezi si ce iubesti. Sa fii liber!

Imi place mult definitia pe care o da Brene Brown autenticitatii ca fiind „practica zilnica a detasarii de imaginea cu care credem ca trebuie sa ne identificam si a acceptarii adevarului nostru interior”

Abia din acest punct poate sa plece cu adevarat calitatea de lider, pentru ca alinierea profunda a tuturor valorilor ne fac autentici si de incredere. Iar liderul este in primul rand autentic, nu perfect!

Ma gandeam cum facem noi parintii slalom printre informatii in dorinta devenita aproape incrancenare, de a fi cei mai buni parinti pentru copiii nostri.
Cu tot avantul inainte mergem la cursuri de parenting inainte sa se nasca copilul, la cursuri de nutritie, ne bagam in toate grupurile posibile din online, studiem tot ce se poate studia despre vaccinuri si medicamente, despre alimentatie, despre sisteme educationale si asa mai departe, totul din dorinta de a fi cei mai buni parinti.
Daca v-as spune ca o data la 5 ani pare ca se rastoarna informatiile iar noi pierdem timp atat de important invatand si aplicand pe copiii noastri ce poate se dovedeste peste cinci ani ca nu mai este bun?
Acum 13 ani, cand eu am nascut, copilul trebuia plantat in patut si lasat sa planga…..acum am citit ca primii 3 ani s-a dovedit clar ca trebuie tinut in pat cu mama.
Laptele era bun, acum e cancerigen.
Sparanghelul, avocado si brocoli au devenit un “must” in tot ce inseamna alimentatie sanatoasa….ma intreb pana cand?
Acum 13 ani nu imi puneam problema sa decid eu ce vaccin face copilul, am ales un medic cu incredere si m-am bazat pe el. Acum, privim medicii banuitori ca “daca” ne injecteaza copiii cu ceva rau.

Si totusi, avem din ce in ce mai multi copii cu alergii alimentare. Avem la unul dintre sedii un copilas cu alergie la 85 de produse alimentare. Din ce in ce mai multi parinti vin de acasa cu sufertase cu niste chestii de mancat de care nu am auzit in viata mea si arata dubios.
Si totusi, avem din ce in ce mai multi copilasi cu forme de autism. Sigur….colega mea spune ca este o forma de evolutie….
Si totusi avem din ce in ce mai multi copii obositi de viata de cum au intrat la scoala. Dar sigur, au punctaje maxime la concursuri.
Si totusi avem din ce in ce mai multi copii cu probleme de greutate sau copii care dupa ce scapa de “blestemul avocado si sparanghel” se arunca in chioscul de la scoala cu toata energia.
Si totusi avem din ce in ce mai multi copii…..

Cum ar fi sa va bucurati ca este sanatos? Cum ar fi sa incercati sa vedeti cum ii place sa ii aratati ca il iubiti? Cum ar fi sa ii spuneti “esti perfect”
Cum ar fi sa nu va mai invinovatiti ca poate nu faceti destul? Cum ar fi sa stiti pur si simplu ca nu exista parinte mai bun decat voi pentru copilul vostru si ca nu exista reteta mai buna pentru crescut copii decat prezenta, iubirea si acceptarea.
Cum ar fi sa va dati jos din spate sacul acesta greu de pietre pe care ii duceti zilnic si care inseamna teama ca nu il cresc bine, actual si nu va fi cel mai bun din cauza mea.

Prima mea notă în clasa I a fost nota 7. Primul an de școală pentru mine se poate rezuma la premiul al III lea. 25 de copii în clasă, majoritatea s-a bucurat de o frumoasă coroniță, iar eu de un onorant loc pe podium. Acest rezultat nu m-a făcut să înțeleg unde mai am de muncă, nu m-a ambiționat, nu mi-a adus încurajări acasă, cel mult poate fi rezumat la zicala ,,un șut în fund un pas înainte”.

Pentru ce sunt notele și calificativele? De ce mergem la școală? Ce trebuie să învețe elevii? Cum este bine să comunice profesorii cu părinții? Ce a înțeles, ce nu a înțeles elevul?

De ce sunt notele imperfecte?

Deși notele ar trebui să fie obiective, din păcate, acestea sunt mai degrabă subiective.  De cele mai mule ori notele nu reflectă gradul de înțelegere al elevului, ci gradul de implicare, efortul depus pe parcursul unui an școlar la o disciplină de studiu și mai grav gradul de implicare al părintelui în rezolvarea sarcinilor școlare ale elevului. Această imperfecțiune a notei școlare nu face altceva decât să inducă copiilor și părinților dorința de a câștiga în detrimentul dorinței de a învăța.

Astfel școala se rezumă la ce notă a luat elevul, nu la ce a învățat  și unde mai trebuie să lucreze.

Din păcate, dacă pentru copiii înzestrați nativ cu o capacitate mai mare de înțelegere notele motivează, pentru copiii mai puțin înzestrați notele pot reprezenta o mare piedică în realizarea progresului școlar. Dacă copilul renunță, acela este un copil pierdut.

Nota nu este relevantă dacă nu reflectă strict nivelul cunoaștere al elevului  în raport cu obiectivele propuse de standard, de programa școlară. Nota nu este utilă dacă aceasta nu oferă elevului o imagine clară asupra a ceea ce acesta mai are de îmbunătățit.

Elevii continuă să fie judecați, etichetați de către profesori, părinți și comunitate, în general, în raport cu notele, calificativele obținute la școala, în raport cu notele și calificativele obținute de alți elevi.

Importanța unui sistem de evaluare corect și edificator.

Notele nu sunt importante dacă elevii, profesorii și părinții nu știu care sunt competențele, aptitudinile și conceptele urmărite în procesul de predare. Notele nu sunt importante dacă elevul nu știe care obiectiv urmărit trebuie îmbunătățit. Notele nu trebuie să fie modalitatea de penalizare a unui ritm mai scăzut de însușire a unor competențe.

Avem mulți elevi de un 10 ,,aproximativ” și mulți elevi de nota 4, care au renunțat, care sunt pierduți, care după un lung șir de note neînțelese au renunțat să lupte pentru acestea și mai grav au pierdut dorința de a învăța.

Sunt convins că notele și calificativele sunt instrumente utile în procesul de învățare atâta timp cât ele au ca scop oferirea de feedback real elevilor și părinților, real prin conectarea permanentă a rezultatelor școlare cu obiectivele propuse de profesor. Cel mai sigur și mai simplu mod prin care se poate îmbunătății educația, prin care elevul poate progresa este oferirea constantă de feedback.

Cum renunțăm la obsesia notei 10, cum renunțăm la obsesia notei in raport cu notele celorlalți elevi?

1. Fiecare profesor trebuie să definească foarte clar obiectivele pentru propria disciplină.
2. Elevii și părinții trebuie să cunoască obiectivele propuse de profesor.
3. Profesorul trebuie prin evaluări permanente să ofere constat feedback elevilor în raport cu obiectivele propuse.
4. Profesorul trebuie să primească constant feedback și să îl utilizeze constructiv în procesul de predare.

Știu, sunt mulți de ,,trebuie”, dar nu putem să continuăm doar fiindcă așa s-a procedat până acum, că așa procedează și alții.

Fiecare copil trebuie răsplătit pentru ,,efort”. În consecință fiecare copil merită calificativul FB la disciplina Matematică și explorarea mediului în clasa I. Evident 99% dintre elevi chiar primesc calificativul FB. Astfel toată lumea doarme liniștită. Puțini se întreabă care au fost obiectivele, de unde s-a plecat, unde s-a ajuns în raport cu obiectivele propuse, ce trebuie înbunătățit.

Fără a dezbate cât de bună este programa școlară de clasa I la disciplina Matematică și explorarea mediului, câți profesori, elevi și părinți știu obiectivele cerute de aceasta și câți elevi la finalul anului își însușesc competențe, înțeleg conceptele și reușesc să interconecteze următoarele obiective:

Scrierea, citirea şi formarea numerelor până la 100.

Compararea numerelor în concentrul 0-100.

Ordonarea numerelor în concentrul 0 -100, folosind poziţionarea pe axa numerelor, estimări, aproximări.

Efectuarea de adunări şi scăderi, mental şi în scris, în concentrul 0-100, recurgând frecvent la numărare.

Efectuarea de adunări repetate/ scăderi repetate prin numărare şi reprezentări obiectuale în concentrul 0-100.

Utilizarea unor denumiri şi simboluri matematice (termen, sumă, total, diferenţă, <, >, =, +. -) în rezolvarea şi/sau compunerea de probleme.

Orientarea şi mişcarea în spaţiu în raport cu repere/direcţii date folosind sintagme de tipul: în, pe, deasupra, dedesubt, lângă, în faţă, în spate, stânga, dreapta, orizontal, vertical, oblic ,interior, exterior.

Recunoaşterea unor figuri şi corpuri geometrice în mediul apropiat şi în reprezentări plane accesibile (incluzând desene, reproduceri de artă, reprezentări schematice).

Rezolvarea de probleme prin observarea unor regularităţi din mediul apropiat.

Manifestarea grijii pentru comportarea corectă în relaţie cu mediul natural.

Formularea rezultatelor unor observaţii, folosind câţiva termeni ştiinţifici, reprezentări prin desene şi operatorii logici „şi”, „sau”, „nu”.

Identificarea unor consecinţe ale unor acţiuni, fenomene, procese simple.

Sortarea şi clasificarea unor date din mediul apropiat pe baza a două criterii.

Rezolvarea de probleme simple în care intervin operaţii de adunare sau scădere în concentrul 0-100, cu sprijin în obiecte, imagini sau reprezentări schematice.

Utilizarea unor măsuri neconvenţionale pentru determinarea şi compararea capacităţilor şi a lungimilor.

Utilizarea unor unităţi de măsură pentru determinarea şi compararea duratelor unor activităţi cotidiene.

Realizarea unor schimburi echivalente valoric folosind reprezentări convenţionale standard şi nonstandard în probleme-joc simple de tip venituri-cheltuieli, cu numere din concentrul 0-100.

Identificarea unităţilor de măsură uzuale pentru lungime, capacitate (centimetrul, litrul) şi a unor instrumente adecvate.

În concluzie, notele sunt importante și utile în procesul de învățare, doar daca reflectă în mod real nivelul de cunoștințe în raport cu obiectivele propuse.

“Nu stim ce sa ii facem. Si pe noi ne bate acasa dar totusi, vorbim de un copil de trei ani, nu este ca si cum te loveste un adult. Dar de-aia platim gradinita, sa il educati”. Probabil fiecare angajat al unei gradinite sau scoli a auzit aceasta fraza sau una asemanatoare.

Dupa parerea mea, cel mai important rol in educatia copilului il are familia. Mai apoi, alaturi de gradinita, trebuie creat un triunghi, scoala-familie-copil.

Doar ca dupa parerea mea de cele mai multe ori ne invartim intr-un cerc vicios, cu totii, care arata aproximativ in acest fel: cat este copilul foarte mic, roieste in jurul lui toata familia si este atat de dragalas chiar si cand mai “intinde coarda”, asa incat parintii prefera sa nu fie fermi.

Apoi, odata ce incepe gradinita, copilul petrece aproape toata ziua departe de parinti. Cei mai multi dintre copii, au incepand de la varsta de 2 ani un program de gradinita mai lung decat programul de serviciu al parintilor si de asemenea, vacanta mult mai scurta decat concediul anual al unui parinte.

Pentru ca stau atat de mult timp despartiti, tendinta naturala a celor mai multi parinti este sa compenseze absenta din viata copilului cu lipsa limitelor si cu cadouri. “Petrecem atat de putin timp impreuna si prefer sa nu il mai cert, il las sa faca ce vrea si ii cumpar ce vrea el”

Dar copiii, ca sa aiba senzatia ca se pot baza pe parinti si sa creasca in siguranta, au mare nevoie de limite. Nu vorbesc de agresivitate ci vorbesc de limite puse cu blandete dar cu fermitate in acelasi timp. Sa stie care este delimitarea, “perimetrul” in care se desfasoara si ca, oricat ar insistan, s-ar tranti si ar plange, parintele nu negociaza aceste limite.

Un parinte care nu are puterea de a impune limite copilului, in mod clar si repetat,

va creste un viitor adult incapabil de a tolera refuzul. Un astfel de copil va fi probabil un adult abuziv, impulsiv si frustrat.

Un copil are nevoie sa interiorireze toata gama de sentimente. Si bucurie si fericire, dar si refuzul si frustrarea. In nici un caz modelul correct de a-l creste nu este acela in care parintele incearca sa nu il deranjaze cu nimic si sa ii creeze un sir nesfarsit de satisfactii, culpabilizandu-se de cate ori nu ii iese acest lucru.

Lucram la gradinita cu  foarte multi copii care din punct de vedere cognitiv sunt deosebiti. Inteligenti, vioi, capabili sa progreseze fantastic de mult. Si totusi, este imposibil de lucrat cu ei din cauza faptului ca nu au limite, nu rezista la frustrari si sunt anxiosi.

Asadar sfatul meu, este ca, inainte de orice alte tehnici de parenting, sa va propuneti sa stabiliti copiilor limite. Sunt carti, sunt cursuri si se poate invata chiar la gradinita, cu ajutorul educatorului. Doar ca, este atat de importanta intelegerea corecta a impunerii acestor limite, acasa.

In a recent blog, David Willows suggested that school admissions was an act of „institutional
kindness”. Cristina Willows now adds to this conversation by describing what this might
actually look like in practice.

Western philosophy has tended to be silent on the subject of kindness.

So, whilst Aristotle once famously defined this virtue as an act of helping someone in need without
looking for anything in return, the West has tended to look down upon or simply ignore its importance
in any discussion of the Good Life. The idea of kindness was simply too „soft” and stood in stark
contrast to the rhetoric of duty, virtue and the responsibility of the rational mind.

Within the Buddhist tradition, however, there is a rich vocabulary around the idea of kindness. It
speaks to us of the value of muducittata, the state of having a tender mind. Confucian education,
likewise, encourages us to pursue the idea of intelligent kindness. Much more than simply being
„nice” to people, it points to a virtue that can be mastered only through practice, cultivation and
discipline.

In recent times, it has been interesting to see the language of kindness return to some corners of the
political arena, perhaps because of the way it offers a powerful antidote to the narcissism of our
geopolitical age.

Rather than take us deeper into philosophy or politics, however, let us perhaps simply consider the
possibility that admissions, in its most noble form, is an expression of personal and institutional
kindness.

Learning the art of institutional kindness, for me at least, is about together becoming a community that
is generous, giving without wanting anything in return; a community that is inclusive, embracing those
who are different; a community that is radically open, listening first and speaking later; and, finally, a
community that is attentive, making each individual feel at once connected and unique.

It was the French philosopher and social activist, Simone Weil, who once wrote that „Attention is the
rarest and purest form of generosity.”

I believe that the schools that do admissions best are those that are generous in this way.

At the same time, I fear that this is an art that only a few of us have mastered.

It was Maya Angelou who taught us that „people will forget what you said, people will forget what you
did, but people will never forget how you made them feel.”

As someone who has worked in admissions for several years now, I know all too well that almost
everything I’ve said or done has been forgotten.

But I also know that, when things have gone well, it has often been linked to a feeling that a family has
left with after visiting my school.

Whether it is specifically a feeling of „kindness” that families feel, I don’t know. Feelings are complex,
messy and often hard to discern precisely one from another.

Giving priority to how we make people feel, in contrast to what we make them think, has been
something that I focused on for several years now.

Here are five anecdotes – snapshots – of what that looks like from my small corner of Brussels

Kindness is… being prepared to move outside
I’ve learned over time that those of us in admissions love our routines. Most of us have a particular
way of running an interview and tour. Sometimes, though, that just doesn’t work for a family. So I’m
learning to stop and ask myself, right from the start, What does this family need right now? Do they
need to sit in an office and ask questions or would they be better off talking informally while their
children play in the playground?

Kindness is… suspending judgement
Almost every day, we meet people with different backgrounds and experiences. Each family has a
unique story, a unique way of seeing the world, and a unique sense of what good education looks like.
Over time, I have trained myself to take a step back, listen, and remain open to other perspectives. I
try to suspend judgement and always put myself in the shoes of a family trying to manage a transition.
How important it is, I am learning, to give families „the benefit of the doubt” and not always trust my
first impressions.

Kindness is… telling the truth
School admissions bridges the worlds of marketing and finding the best fit for a child. As such,
kindness is not always about saying what a family wants to hear. It is about telling the truth and being
the voice of reality. Undiluted truth, however, can be a bitter pill to swallow. So I often find myself
asking, How can I share bad news in a way that demonstrates understanding? How do I encourage
without over-promising? Finding words that are both true and comforting is the balance that I find
kindness demands of us.

Kindness is… remembering to say thank you
When a family recommends the school to a visiting family, it reminds us of the importance of word of
mouth. I don’t take this for granted and also contact the family that put in a good word, thanking them
for their positive recommendation.

Kindness is… passing on the love
During the admission visit, parents will often have positive comments about teachers that they meet.
Others will pass on things that they heard anecdotally from former parents or students. I always take
time pass on every kind word that is shared